Anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală. Full text of "Psihiatrie Sociala"

Era o monedă comunistă, de aluminiu, din aia care îţi înnegrea degetele. În 22 decembrie băteam pietrele prin Botoșani. Eram şomer după un an de învăţământ şi câteva luni de încărcat vagoane la siloz; șomer fără acte, cum era pe atunci, când oficial nu exista șomaj. Aveam nevoie disperată de 5 lei ca să îmi salvez iar viaţa cu nişte pâine, icre tarama şi ceai de la autoservirea de lângă autogară. Cine avea 5 lei putea să mai pună restul şi să îşi ia chiar o Dacie. Dar eu nu dispuneam de o asemenea sumă şi ea nu putea veni decât tot de la poetul Constantin Bojescu, dragul şi salarizatul meu prieten.

N-am putut refuza această condiție. Noi ieşiserăm pe terasa restaurantului şi ne uitam de acolo, ca din lojă, la spectacolul cu numeroasă figuraţie proletară ce se desfăşura în piaţă, sub noi. Revoluţionarii veneau în mod organizat din fabrici şi uzine, cereau înlăturarea comunismului, de la balcon zburau cărţi, ochelari la modă pentru vedere în 2020 se trăgea cu armele, soarele strălucea, era frumos.

Ni se alăturase şi Florentin Florescu, anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală de pocnetul capacelor de bere. Are omul ăsta un instinct infailibil: te simte de la câţiva kilometri că bei ceva fără el. Mai era cu noi și Buru, un maistru de la Textila, sponsorul grupului nostru. Fura pânză din fabrică, o vindea, anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală cu banii obținuți finanța boema noastră.

Fiindcă nu se simţea nevoia intervenţiei noastre în mersul revoluţiei la Botoşani, restaurarea vederii pentru astronauți asistat în continuare, liniştiţi, la agitaţia revoluţionară, până când aceasta a degenerat în democraţie anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală, începând constituirea feseneurilor.

Mai multe, fiindcă palatul judeţenei de partid era plin de revoluţionari care făceau liste cu noile organe de conducere, fiecare îşi constituia feseneul lui, până când a venit cine trebuia şi s-au mai potolit.

În fierberea acelei zile istorice, care mai târziu avea să dea ţării numeroşi eroi cu carnet, noi am mai cerut un rând. Şi poate încă unul. Abia atunci, pătrunşi de măreţia momentului, am vrut să lăsăm posterităţii un crâmpei din trăirile noastre patriotice. Tovarăşul ziarist Ioan Maximiuc, care la ziar avea rolul de a umfla producţiile la hectar, fără să existe şi un Minimiuc pentru echilibru, a zis că nu e loc pentru toți în redacție.

Și, într-adevăr, nu era. Ziariștii comuniști se adunase în păr, zvârliseră pixurile cu roșu și scriau acum de zor cu pastă fesenistă. Era o agitație de stup zgândărit cu varga.

Maximiuc a zis să-i spunem noi ideile principale și va scrie el un articolaș. Ne-a ascultat cu atenţie şi a notat în carneţel, cu pixul tremurând, ce i-am spus noi, cum am văzut noi revoluţia de la restaurant. A doua zi, în primul număr al primului ziar democratic din Botoșani a apărut cu totul şi cu totul altceva decât am relatat noi. Țin să dezmint încă o dată aceste afirmații, în caz că mă mai caută cineva să-mi dea carnet de revoluţionar.

Tânără dispărută de la domiciliu, găsită după două zile în Sighişoara - pag. De joi noaptea asupra întregii ţări şi-a făcut simţită prezenţa iarna năpraznică. A nins în majoritatea regiunilor ţării iar mercurul a scăzut mult în termometre. Am fost pregătiţi pentru a face faţă acestor zile şi mai ales cum s-a intervenit în zona noastră?

E adevărat, noi luptaserăm contra regimului comunist: i-am subţiat rezervele de bere, după neţărmurită puterea noastră. Și iată ce apărea la ziar! O minciună mai mare decât cel mai mare pui născut vreodată anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală de o găină. Acela a fost primul meu contact cu presa scrisă, o dezamăgire, dacă lăsăm la o parte nişte mănunchiuri de poezioare de amor publicate prin câteva reviste literare. În acea noapte am vrut să plecăm, eu şi Florentin, la Bucureşti, să luptăm cu arma în mână pentru victoria revoluţiei.

Ne-am dus la comisariatul militar și am cerut câte o puşcă, dar n-au vrut conţopiştii ăia să ne dea, ne-au zis să ne ducem la Bucureşti şi, poate, vom face acolo rost de o mitralieră, ceva. Căci făcusem amândoi armata, aveam și noi orgoliul nostru. Într-un bar, desigur. La televizor. M-am întors după vreo două săptămâni să citesc la cenaclu, că eram programat. Se schimba lumea, dar cenaclul Poesis de verificați-vă privirea online Casa Tineretului mergea înainte.

Aveam de gând să-mi reiau boema atât de productivă literar, mai ales că acum era democraţie şi miliţienii din gară nu mă mai alungau din sala de aşteptare, unde îmi rezervasem o bancă pentru odihnă şi creaţie.

Dar acea monedă de 5 lei din primul paragraf avea să se aşeze miraculos pe macazul destinului meu şi să-mi îndrepte trenul vieţii către gări, nu tot atât de ospitaliere, numite redacţii. N-ar fi venit la masă şi Florentin Florescu. Dar mi-a trebuit moneda aia și din una în alta am ajuns la redacție.

Layout 2 - PDF Descărcare gratuită

Acolo tratament popular pentru miopie anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală cu nişte zurbagii mai radicali decât noi care voiau, ca noi, doar să scrie ceva frumos, ci să pună mâna pe organul partidului şi să-l democratizeze instantaneu. Nu s-a putut, nu era chiar aşa simplu. Tinerii aceia au rămas cu ideea de a avea un ziar. Prima şi, pentru destulă vreme, singura publicaţie independentă din judeţ.

Banii de tipar proveneau de la Azur, celebra, pe atunci, formație de manele și zdrăngăneli. Era un şofer de la Autobaza 1 Marfă Botoșani, cea care l-a dat politicii româneşti pe senzaționalul Constantin Conţac, șoferul ajuns președinte al Consiliului Județean. Costică Noapte a fost în miezul evenimentelor de culise din palatul partidului în zilele revoluției de anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală din Botoșani. A lăsat volanul și a apucat pixul, s-a făcut repede ziarist.

Avea o mulțime de talente. Picta nuduri și lebede pe placaj, avea şi un SMENA 8 cu bliţ, proprietate personală, cu făcea poze pentru ziar, le developa singur, ținea contabilitatea, făcea anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală de hârtie tipografică, se pricepea să negocieze cu linotipiştii, repara totul prin redacție, îi bătea pe inamicii noștri, la propriu, reglând bărăbătește, ca la el în cartier, diferențele de opinie.

Costică știa de toate, dar nu și să scrie româneşte. Asta nu era neapărat un handicap pentru un ziarist de succes anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală acea epocă romantică a presei noastre, cum, de altfel, nici acum nu este.

Între timp omul a învățat sârguincios, a devenit chiar poet, publică poezii filosofice și de amor, înfiorătoare, și organizează un festival de poezie la Botoșani. Are și o fermă de porci. Un personaj fabulos! În noaptea revoluţiei eu am plecat din oraș, dar Florentin Florescu, atras de mirosul plumbului topit, s-a întors la tipografie şi s-a lipit de echipa lui Cristescu.

43377308 Un Rezumat Al Cunoasterii

Ziarul nășit de Azur devnise albastru! Costică Noapte a încremenit! Era uluit de acea demonstrație. A fost cel mai puternic talent jurnalistic pe care l-am întâlnit. Mă doare inima pentru el. În toamna lui M-a luat şi pe mine în redacţie să văd cum îi stă lui ziarist. Ce bine-i stătea!

II Ce sfinx de ciment şi aluminiu le-a zdrobit tigvele şi le-a înfulecat creierii şi imaginaţia? Moloh 16! Scrumiere şi dolari de neatins!

Fără un scop anume, i-am arătat şi eu lui Cristescu, pe al doilea număr al gazetei, că ştiu să fac cerculeţe. S-a uitat la mine, parcă nu-i venea a crede că e posibil ca doi inşi care scriu corect să se anecdot despre epifanie dintr-o mahmureală în acelaşi loc şi în acelaşi timp cu el.

Câteva zile m-am fâțâit pe la ziar dintr-un motiv cât se poate de practic. Redacţia era într-un birou din clădirea comitetului judeţean de partid şi acolo, la bufetul activiştilor, mâncarea era mai bună şi mai ieftină decât la autoservirea de la autogară, cum ar fi acum la restaurantul parlamentului. Şi fiindcă era frig afară, stăteam la căldurică în redacţie, chiar şi peste noapte, dormind pe jos, pe parchet.

Era mai bine, incomparabil mai bine decât în gară. Aşa am putut să văd cum se pregăteşte următorul număr al gazetei, al treilea: se adunau nişte băieţi în redacţie, scriau ce au auziseră de la funcţionari, jos, la bufet, ori metode de examinare a câmpului vizual prin oraș, apoi se îmbătau.

Asta era toată documentarea. Atunci mi-am dat seama că pot deveni şi eu ziarist, întrucât mă documentam de trei ori pe zi la bufet şi beam în măsură egală cu proaspeţii reporteri. În plus faţă de ei, eu scriam cel puţin corect, iar dimineaţa nu aveam greţuri.

Diunggah oleh

Cu aceste două atuuri în mânecă, am luat hăţurile destinului în mână şi tras hăisa, spre gazetărie. Începutul a fost simplu.

Și m-a zis să scriu repede un articol. În această mulțumirea publică, virgula dintre subiect și predicat aproape că se impunea. Era cu adevărat o bombă de presă. Am acceptat pe loc să scriu articolul acela despre portocale.

Aveam 22 de ani şi mâncasem până atunci fix 7 portocale; primeam câte una pe an la casa de copii, ne-o aducea Moş Gerilă la Pomul de Iarnă, nu era greu să le număr. Am simţit deodată o nevoie cosmică de vitamina C.

Şi când am auzit că un camion de portocale — un ca-mi-on! Debutul meu în presă a însemnat totodată o premieră pentru presa independentă din Botoşani: după obişnuita documentare cu urechea la bufetul partidului, m-am dus şi la magazin, documentare la faţa locului, ceea ce nu se mai întâmplase deloc până atunci şi foarte puţin de atunci încolo, ani de zile.

De fapt, mă dusesem sperând în secret că voi mai găsi o portocală. Pe stradă, din mers. Oamenii ni-l smulgeau din mâini. Îmi amintesc că atunci am plecat din redacție cu două-trei sute de exemplare și până pe la stadion, cale de vreun kilometru, le-am dat pe toate.

Perntru că oamenii erau însetați de informații, nu pentru că aș fi avut eu vreun mare talent de vânzător ambulant.

Radu Anton Roman - Carte de Bucate -NoGrp

N-am ajuns vreun Rodipet al difuzării, cum n-am ajuns nici vreun Cristian Tudor Popescu al presei scrise sau măcar vreun Remus Radu. Documentându-mă asiduu pentru acele articole, la bufetul ieftinătății absolute, m-am îngrăşat şi mi-am nenorocit ficatul, dar am prins din mers cam cum e cu scrisul la gazetă. Încet-încet am trecut de la zvonuri la reportaje cu documentare pe teren. Mergeam prin judeţ şi scriam.

1. EDUCAȚIE – Cronica Moldavă
2. Un Rezumat Al Cunoasterii
3. More En Coordination of the trilingual version - English, Czech and Romanian - of the Anthology - Prague Tales - from recent Czech literature, by translating lyrical and short story writings, with professional Preface, with Biographical Notes both for the writers and for the few translators from Czech into English, as well as with substantial footnotes.

Nu mă mândresc deloc cu el. Noroc că am mai învățat câte ceva de atunci. Și, culmea, toate îmi erau publicate. Nu știam dacă reportajele mele de atunci aveau sau nu ceva în comun cu jurnalistica.

Făceam totul din instinct. Nu aveam modele.

Radu Anton Roman - Carte de Bucate -NoGrp

Era o perioadă tulbure, lipsită de repere. Nici atunci nu am căpătat credința că eram ziarist. Scriam la ziar, adevărat, dar asta nu făcea din mine un ziarist.

Ziarist m-am considerat abia încând am fost condamnat la închisoare pentru un articol.

Februarie - Primul reading în Frame. A lucrat ca reporter, redactor [i editor la mai multe ziare locale din Bra[ov [i apoi ca scenarist [i editor de scenarii la diverse televiziuni bucure[tene. A fost unul dintre ini]iatorii proiectului www. Cum a început, cum s-au legat lucrurile? Rucsandra P op: E o poveste veche care s-a întîmplat în mai multe etape.

Exista un act oficial, condamnarea mea, care îmi recunoștea această calitate. Și exista în mine, ca o flacără, ideea că trebuie să scriu mai departe, să nu mă dau bătut, chiar cu prețul libertății.

Acolo, în puşcărie, m-am gândit că poate n-a fost doar o întâmplare să umblu într-o anume zi, înfometat, după o monedă de 5 lei și să ajung apoi să scriu diferite texte la ziar. Poate efectul culorii asupra vederii Dumnezeu, jucându-se la masa destinelor noastre, a împins cu degetul spre mine acea monedă de 5 lei. Pe care, în împrejurări tulburi, am pierdut-o pe undeva, dacă nu cumva am băut-o.