Filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii

Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului. Dumnezeu este Cel care a pus în inima omului dorinţa de a cunoaşte adevărul şi, în definitiv, de a-l cunoaşte pe el pentru ca, cunoscându-l şi iubindu-l, să poată ajunge la adevărul întreg despre sine însuşi cf.

Ex 33,18; Ps 27[26],; 63[62],; In 14,8; 1In 3,2. Atât în Orient cât şi în Occident, se poate identifica un drum care, în decursul secolelor, a făcut ca omenirea să se întâlnească în mod progresiv cu adevărul şi să se confrunte cu el. Este un drum care s-a dezvoltat - nici nu putea să fie altfel - în orizontul autoconştiinţei personale: cu cât omul cunoaşte mai mult realitatea şi lumea, cu atât mai mult se cunoaşte pe sine însuşi în unicitatea sa şi, în acelaşi timp, întrebarea despre sensul lucrurilor şi al existenţei sale devine pentru el tot mai urgentă.

Filosofie românească - Wikipedia

Ceea ce se pune ca obiect al cunoaşterii noastre devine în virtutea faptului însuşi parte din viaţa noastră. Îndemnul Cunoaşte-te pe tine însuţi era sculptat pe arhitrava templului din Delfi, spre mărturia unui adevăr fundamental care trebuie să fie asumat ca regulă minimă de fiecare om care doreşte să se deosebească, în mijlocul întregii creaţii, definindu-se drept "om" tocmai pentru că "se cunoaşte pe sine însuşi".

De altfel, o simplă privire asupra istoriei antice arată cu claritate cum în diferite părţi ale lumii, marcate de culturi diferite, apar în acelaşi timp întrebările de fond ce caracterizează drumul existenţei umane: cine sunt?

Întrebările acestea sunt prezente în scrierile sfinte ale Israelului, dar apar şi în Vede şi nu mai puţin în Avesta; le găsim în scrierile lui Confucius şi Lao-Tze ca şi în predica lui Tirthankara şi Buddha; tot filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii sunt cele care ies la iveală în poemele lui Homer şi în tragediile lui Euripide şi Sofocle ca şi în tratatele filozofice ale lui Platon şi Aristotel.

Sunt întrebări care au izvorul lor comun în căutarea sensului ce din totdeauna face presiuni în inima omului: de fapt, de răspunsul la astfel de întrebări depinde orientarea care se dă existenţei.

Biserica nu este străină, nici nu poate să fie, de acest drum de filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii. De când, în misterul pascal, a primit în dar adevărul ultim despre viaţa omului, ea s-a făcut pelerină pe străzile lumii pentru a vesti că Isus Cristos este "calea, adevărul şi viaţa" In 14,6.

Printre diferitele slujiri pe care ea trebuie să le ofere omenirii, există una pe care o vede responsabilă în mod cu totul special: este diaconia adevărului. Acum cunosc în parte; atunci însă voi cunoaşte limpede" 1Cor 13, Omul are numeroase resurse pentru a promova progresul în cunoaşterea adevărului, în aşa fel încât îşi face propria existenţă mereu mai umană. Între acestea se remarcă filozofia, care contribuie în mod direct la punerea întrebării clinica oculare la sensul vieţii şi la schiţarea unui răspuns: de aceea, ea se configurează drept una dintre cele mai nobile misiuni ale omenirii.

Termenul filozofia, conform etimologiei greceşti, înseamnă "iubirea înţelepciunii". De fapt, filozofia s-a născut şi s-a dezvoltat în momentul în care omul a început să se întrebe de ce există lucrurile şi care este scopul lor.

În forme şi feluri diferite, ea arată că dorinţa de adevăr aparţine însăşi naturii omului. Întrebarea de ce există lucrurile este o proprietate înnăscută a raţiunii sale, chiar dacă răspunsurile, pe măsură ce au fost date, se integrează într-un orizont ce evidenţiază complementaritatea diferitelor culturi în care omul trăieşte.

Domeniile şi genurile filosofiei « Zwischen uns sei Wahrheit!

Incidenţa puternică pe care filozofia a avut-o în formarea şi în dezvoltarea culturilor în Occident nu trebuie să ne facă să uităm influenţa pe care ea a exercitat-o şi în felurile de a concepe existenţa din care trăieşte Orientul.

De fapt, orice popor are înţelepciunea sa autohtonă şi originară, care, ca bogăţie autentică a culturilor, tinde să se exprime şi să se maturizeze şi în forme filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii filozofice. Cât de adevărat este aşa ceva se demonstrează prin faptul că o formă de bază a ştiinţei filozofice, prezentă până în zilele noastre, poate fi verificată chiar şi în postulatele din care diferitele legislaţii naţionale şi internaţionale se inspiră în reglementarea vieţii sociale.

Oricum, trebuie subliniat că în spatele unui singur termen se ascund semnificaţii diferite. De aceea, este necesară o explicaţie preliminară. Împins de dorinţa de a descoperi adevărul ultim al existenţei, omul caută să dobândească acele cunoştinţe universale care îi permit să se înţeleagă mai bine şi să înainteze în realizarea de sine. Cunoştinţele fundamentale izvorăsc din uimirea provocată în el de contemplarea creaţiei: fiinţa umană este cuprinsă de uimire când se descoperă inserată în lume, în relaţie cu alţi semeni ai săi şi părtaşă la destinul lor.

• Cataracta istoric oftalmologie
• Ce este fericirea umană?
• Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori, impresia că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a eforturilor spre edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii.
• Copil 6 ani vedere 1 5
• Medic specialist oftalmolog satu mare
• Care este viziunea asupra lumii. Tipurile și formele sale

De aici începe drumul care îl va conduce apoi la descoperirea unor orizonturi de cunoaştere întotdeauna noi. Fără uimire omul ar cădea în repetiţie şi, puţin câte puţin, nu ar mai fi în stare să ducă o existenţă cu adevărat personală. Capacitatea speculativă, care este proprie intelectului uman, duce la elaborarea, cu ajutorul activităţii filozofice, a unei forme de gândire riguroase şi la zidirea în felul acesta, prin coerenţa logică a afirmaţiilor şi organicitatea conţinuturilor, a unei ştiinţe sistematice.

Graţie acestui proces, în diferite contexte culturale şi în diferite epoci, s-a ajuns la rezultate care au dus la elaborarea unor adevărate sisteme de gândire. Din punct de vedere istoric, faptul acesta a prezentat deseori tentaţia de a identifica un singur curent cu întreaga gândire filozofică.

Cum se formează viziunea despre lume?

Însă este evident că, în cazurile acestea, intră în joc o anumită "mândrie filozofică" care pretinde să ridice propria viziune cu efect de perspectivă şi imperfectă la nivel de lectură universală. În realitate, orice sistem filozofic, chiar respectat fiind mereu în întregime fără a fi instrumentalizat în vreun fel anume, trebuie să recunoască prioritatea gândirii filozofice, din care îşi trage originea şi căreia trebuie să-i slujească în formă coerentă.

În sensul acesta se poate recunoaşte, în ciuda schimbării timpurilor şi a progreselor ştiinţei, un nucleu de cunoştinţe filozofice a cărei prezenţă este constantă în istoria gândirii. Să ne gândim, doar ca exemplu, la principiile non contradicţiei, finalităţii, cauzalităţii, ca şi la concepţia despre persoană ca subiect liber şi inteligent şi la capacităţile sale de a cunoaşte pe Dumnezeu, adevărul, binele; în plus, să ne gândim la unele norme morale fundamentale care se dovedesc a fi împărtăşite în mod obştesc.

Care este viziunea asupra lumii. Tipurile și formele sale

Acestea şi alte teme arată că, în afara curentelor de gândire, există un ansamblu de cunoştinţe în care se poate filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii un fel de patrimoniu spiritual al omenirii. Ca şi cum hyperopia myopia găsi în faţa unei filozofii implicite, datorită căreia fiecare în parte simte că posedă principiile acestea, chiar dacă într-o formă generică şi nu reflexă.

Aceste cunoştinţe, tocmai pentru că într-o anumită măsură sunt împărtăşite de toţi, ar trebui să constituie un fel de punct de referinţă pentru diferitele şcoli filozofice. Când raţiunea reuşeşte să intuiască şi să formuleze principiile prime şi universale ale fiinţei şi face să izvorască în mod corect din acestea concluzii coerente de ordin logic şi deontologic, atunci poate să fie numită o dreaptă judecată sau, cum o numeau cei din antichitate, orthňs logos, recta ratio.

Biserica, în ceea ce o priveşte, nu poate decât să aprecieze angajamentul raţiunii pentru a ajunge la acele obiective care să facă existenţa personală cât mai demnă. De fapt, ea vede în filozofie calea pentru cunoaşterea adevărurilor fundamentale referitoare la existenţa omului. În acelaşi timp, consideră filozofia un ajutor indispensabil pentru aprofundarea înţelegerii credinţei şi pentru comunicarea adevărului Evangheliei la cei care încă nu-l cunosc.

De aceea urmând, iniţiativele analoage ale predecesorilor mei, doresc şi eu să arunc o privire asupra acestei activităţi deosebite a raţiunii. Mă determină faptul că, mai ales în zilele noastre, deseori căutarea adevărului ultim pare ştearsă. Fără îndoială filozofia modernă are marele merit de a fi concentrat atenţia sa asupra omului.

Filosofia antică

Pornind de aici, o raţiune plină de întrebări a dezvoltat ulterior dorinţa sa de a cunoaşte tot mai mult şi tot mai profund. În felul acesta au fost construite sisteme de gândire complexe, care au dat roadele lor în diferite domenii ale ştiinţei, favorizând dezvoltarea culturii şi a istoriei. Antropologia, logica, ştiinţele naturii, istoria, limbajul Totuşi, rezultatele pozitive la care s-a ajuns nu trebuie să ducă la neglijarea faptului că aceeaşi raţiune, având intenţia de a cerceta în mod unilateral asupra omului ca subiect, pare să fi uitat că acesta este chemat mereu să se îndrepte spre un adevăr care îl transcende.

Fără referinţa la el, fiecare rămâne în voia arbitrarului şi condiţia sa de persoană sfârşeşte prin a fi apreciată cu criterii pragmatice bazate în mod esenţial pe datul experimental, în convingerea eronată că totul trebuie să fie dominat de tehnică. Astfel s-a întâmplat că, în loc de a exprima mai bine tensiunea spre adevăr, raţiunea sub greutatea unei ştiinţe aşa de mari s-a curbat asupra ei însăşi devenind, zi de zi, incapabilă de a ridica privirea spre înălţimi pentru a îndrăzni să ajungă la adevărul fiinţei.

Filozofia modernă, uitând de a-şi orienta cercetarea sa asupra fiinţei, a concentrat propria cercetare asupra cunoaşterii umane. În loc să facă apel la capacitatea omului de a cunoaşte adevărul, a preferat să sublinieze limitele şi condiţionările.

Din aceasta au derivat diferite forme de agnosticism şi de relativism, care au făcut ca cercetarea filozofică să se rătăcească în nisipurile mişcătoare ale unui scepticism general. Apoi, recent, au căpătat importanţă diverse doctrine care tind să nu aprecieze aşa cum se cuvine chiar şi acele adevăruri la care omul era sigur că ajunsese. Pluralitatea legitimă a poziţiilor a cedat locul unui pluralism nediferenţiat, fundamentat pe teza că toate poziţiile sunt echivalente: acesta este unul dintre cele mai răspândite simptome ale neîncrederii în adevăr care se verifică în contextul contemporan.

De la această rezervă nu scapă nici unele concepţii de viaţă care provin din Orient; de fapt, în ele, i se neagă adevărului caracterul său exclusiv, pornind de la presupoziţia că el se manifestă în mod egal în doctrine diferite, chiar şi contradictorii între ele.

Meniu de navigare

În orizontul acesta, totul este redus la opinie. Se dă impresia unei mişcări care rătăceşte printre valuri: în timp ce reflecţia filozofică, pe de o parte, a reuşit să se pună pe drumul care o apropie tot mai mult de existenţa umană şi de formele sale expresive, iar pe de alta, tinde să dezvolte consideraţii existenţiale, hermeneutice sau lingvistice care fac abstracţie de chestiunea radicală referitoare la adevărul vieţii personale, al fiinţei şi al lui Dumnezeu.

Drept urmare, au apărut în omul contemporan, filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii nu numai la unii filozofi, atitudini de neîncredere largă în raport cu marile resurse de cunoaştere ale fiinţei umane. Având o falsă modestie, acesta se mulţumeşte cu adevăruri parţiale şi provizorii, fără a mai încerca să pună întrebări radicale referitoare la sensul şi la ultimul temei al vieţii umane, personale şi sociale.

În fine, a scăzut speranţa de a putea primi din partea filozofiei răspunsuri definitive la astfel de întrebări. Sigură datorită competenţei care derivă din faptul că este păstrătoarea Revelaţiei lui Isus Cristos, Biserica intenţionează să afirme din nou necesitatea reflecţiei asupra adevărului.

Filosofie și religie.

Acesta este motivul pentru care am hotărât să mă adresez vouă, veneraţi confraţi întru episcopat, cu care împart misiunea de a vesti "limpede adevărul" 2Cor 4,2ca şi teologilor şi filozofilor cărora le revine sarcina de a cerceta diversele aspecte ale adevărului, dar şi persoanelor care sunt în căutare, pentru a împărtăşi câteva reflecţii despre drumul care conduce la înţelepciunea adevărată, pentru ca oricine care are în inimă dragostea faţă de el să poată să parcurgă calea dreaptă pentru a ajunge la el şi să găsească în el odihnă după oboseala sa şi bucurie spirituală.

Înainte de toate, mă acuitatea vederii la această iniţiativă conştiinţa care este exprimată prin cuvintele Conciliului Vatican II, când afirmă că episcopii sunt "martori ai adevărului divin şi catolic".

Afirmând din nou adevărul credinţei, putem să dăm iarăşi omului din timpul nostru încrederea naturală în capacităţile sale cognitive şi să oferim filozofiei o provocare pentru ca să recupereze şi să dezvolte demnitatea sa întreagă. Un motiv ulterior mă face să scriu aceste reflecţii. În scrisoarea enciclică Veritatis splendor, am atras atenţia asupra "unor adevăruri fundamentale din doctrina catolică care în contextul actual riscă să fie deformate sau negate".

De fapt, nu se poate nega că perioada aceasta de schimbări rapide şi complexe nu expune mai ales tinerele generaţii, cărora le aparţine şi de care depinde viitorul, la senzaţia de a fi private de autentice puncte de referinţă.